Cum a fost la Workshop Bushcraft Romania

Posted by admin in Calatorii on iun 29th, 2010 | 1 comment

In ciuda conditiilor meteo nefavorabile ne-am adunat la locul stabilit opt persoane: Silviu, Alex, Marius, Mihai, Cristi, N/A, Bogdan si subsemnatul. Sambata dimineata la ora 10 eram deja in Panatau la locul de intalnire iar aproape de ora 11 intram in traseu pentru a merge catre locul de campare.

Drumul a fost anevoios in special datorita ploilor abundente cazute in ultima vreme si implicit noroiului. Pe la ora unu am ajuns la punctul in care hotarasem sa campam si am trecut la desfacerea bagajului si montarea, dupa caz, a cortului sau a hamacului. A urmat aprinderea unui foc folosind amnarul si mai apoi o bine meritata masa (imi era dor de conserva de fasole cu carnati:) ).

Dupa ce ne-am potolit burtile o parte au plecat sa aduca apa dintr-un catun apropiat, iar restul am ramas sa intretinem focul si sa adunam lemne pentru seara ce urma.

Cu toate ca nu a fost un workshop in adevaratul sens al cuvantului, am invatat multe chestii de la ceilalti impatimiti ai bushcraftului. De la Marius am invatat plante medicinale, cimbrisor si sunatoare, pe care le-am folosit mai apoi pentru ceaiuri sau condimentarea mancarurilor, de la Alex am invatat tehnici de ascutire a toporului si noduri, de la Silviu am invatat ca se poate sa cari dupa tine hrana usor de preparat si usor de transportat. Cu totii au avut cate ceva de aratat fie ca este vorba de un skill, un cutit sau un obiect specific activitatilor outdoor.

Seara am stat langa foc la o poveste, iar mai apoi cand s-a inoptat am mers cu Marius pe platou in speranta ca vom vedea niste animale salbatice (zona fiind abundenta in fauna salbatica). La intoarcere am facut cate un ceai si am continuat sa palavragim pana ce oboseala ne-a trimis la somn. Inainte de a ne retrage fiecare pe la adapostul lui am urcat mancarea intr-un copac la distanta de tabara pentru a nu da idei ursuletilor din zona.

A doua zi am incercat sa facem focul prin frecare sub indrumarea lui Alex (el mai facuse asta si avusese succes), dar nu ne-a iesit in principal datorita umezelii din zona si a lemnului de esenta moale. Mai apoi am trecut la cioplirea unor linguri, fiecare dupa putere si necesitati.

In cea de a doua zi ni s-a alaturat si Dan impreuna cu familia sa (sotia Magda si strumful Sebastian de numai 9 luni). Dan a venit cu un arsenal impresionant de cutite din care cel mai mult a atras atentia un kukri “de o tona”. Tot la Dan am vazut o cana din lemn de mesteacan destul de frumos lucrata.

Din pacate timpul frumos petrecut in companiia oamenilor cu pasiuni comune s-a apropiat repede de sfarsit asa ca am fost obligati sa coboram duminica spre seara pentru a ne intoarce fiecare la casele noastre. Inainte de a parasi Panataul am stat la o bere in curtea frumos ingrijita a lui Marius, iar mai apoi am trecut pe la fratele lui Florin de la care am primit cadou un corn de cerb (multumesc si pe aceasta cale).

Mai jos este filmul oficial al intalnirii, film realizat de Alex:

Mai jos poti vedea albumul intalnirii cu pozele realizate de mine, pentru alte pareri vezi si blogurile celorlalti participanti:

N/A este denumirea unuia din participanti, care a dorit sa-si traiasca restul vietii in anonimat, iar noi i-am respectat decizia

Plimbare prin Bucegi: Diham – Malaiesti – Poiana Izvoarelor

Posted by admin in Calatorii on iun 15th, 2010 | 4 comments

Muntii Bucegi sunt neasemuiti prin frumusetea lor si orice tura aici se transforma usor intr-o tura de neuitat. Duminica dimineata am pornit catre Busteni cu intentia de a urca prin Diham catre Cabana Malaiesti. Cand spun ca am pornit dimineata asta inseamna ca am plecat pe la sase, in conditiile in care, noaptea respectiva, dormisem numai doua ore.

Cu o jumatate de ora peste ora opt am intrat in traseu si am mers destul de repede pentru a ajunge la Diham, stiind ca de aici incepe adevarata tura.

Pe la Diham nu mai fusesem din iarna, dar muntele are cate o fata pentru fiecare anotimp, iar drumetului ii este usor sa ramana uimit de splendoare sa. Am poposit la Cabana Diham numai cat sa ne racorim cu o bere si sa relaxam picioarele pentru urcusul ce avea sa urmeze, iar apoi am urmat traseul cruce albastra catre Cabana Malaiesti.

Drumul intre cele doua cabane serpuieste aproape in intregime prin padure, iesind cand si cand in luminisuri de unde poti admira salbaticia Bucegilor desenata de vai abrupte si varfuri golase. Oprim des in aceste luminisuri pentru a face poze si a ne bucura de frumusetea si energia muntelui.

Soarele sta pe cer nemilos, iar umiditatea in padure devine greu de suportat, aerul incarcat este greu de respirat, iar nevoia de oxigen este cu atat mai mare cu cat efortul depus solicita intreg organismul.

Ne hidratam pentru a suplini apa pierduta prin traspiratie, este o zi torida chiar si in varf de munte. Norocul meu ca este perioada mugurilor de conifere, deoarece o parte din bidonul de apa s-a varsat datorita capacului. Din loc in loc opresc si culeg muguri cu gust acrisor, bogati in vitamina C si destul de buni pentru a hidrata organismul. Ca bonus se gaseste destula papadie prin locurile astea, iar radacina acesteia este destul de gustoasa si bogata in carbohidrati, asa ca ma infrupt cu nesat.

Pe la ora doua dupa pranz suntem la Cabana Malaiesti. Situata la 1720m in Muntii Bucegi, cabana ofera atat hrana cat si adapost pentru turistul aflat in trecere.

Cabana Malaiesti, una dintre cele mai vechi din Carpatii romanesti, a avut o istorie destul de zbuciumata.

Cabana Malaiesti pe la 1900

A fost ridicata in 1882 (prima cabana din Bucegi) de catre SKV (Siebenburgische Karpaten Verein) in poiana de mai jos de golul alpin, la o altitudine de 1570 de metri (mai jos de zona ce se numeste „La Blide”). inceputa la 7 mai 1882, constructia este inaugurata la 29 iulie. Din pacate, adapostul de lemn nu a rezistat prea mult, arzand in anul 1897.

Casa Malaiesti, in 1924 la inaugurare

La 24 august 1898 este inaugurata o noua cabana, odata cu Drumul lui Deubel, refacut in aceasta perioada.

in anul 1923, o cumplita avalansa, pornita dn jgheaburile Bucsoiului, avea sa distruga cabana. N-a mai fost reconstruita pe acelasi amplasament. Resturile adapostului au fost carate sus, in golul alpin, fiind folosite la ridicarea unei alte cabane. in anul 1924, aceeasi asociatie turistica a ridicat Casa Malaiesti, pe noul amplasament, la o altitudine de 1720 de metri, la adapostul Padinei Crucii. A fost marita in anii 1938-1939, iar in 1967 a fost modernizata.

in anii ei de varf cabana avea aproximativ 100 de locuri vara si 50 de locuri iarna, in camere cu priciuri.

in fiecare an se tinea aici festivalul folk „Floare de Colt”, iar la 1 mai se desfasura renumitul concurs de ski din Valea Malaiesti.

Din pacate, in martie 1998, un incendiu a ars constructia, ramanand in picioare doar cladirea Refugiului Salvamont, construit de curand. Se pare ca totul ar fi pornit de la unul din hornurile cabanei, in care s-a aprins cenusa. Cu ce sa o stingi!? Pana au ajuns ajutoarele sus, nu mai ramasese nimic. Doar amintirile si un cantec vechi: „Daca vii din orice parte / La Rasnov sa te opresti / Vei afla in scurta vreme / De cabana Malaiesti”. in urmatorii ani, Refugiul Salvamont va constitui singurul adapost pentru turisti. Apoi s-a construit o noua cabana. Mai greu, caci in anii acestia orice adapost montan se construieste mai greu.

in 2007 s-a dat in functiune noua cabana. Mai intai o mica anexa (2006), apoi si cladirea cea mare.

Nici bine nu s-a refacut cabana, ca in primavara lui 2007 (23 martie), o puternica furtuna care a lasat 50 cm de zapada grea in Valea Malaiesti, a distrus acoperisul neconsolidat al adapostului. Se pare ca acesta a fost distrus de suflul unei avalanse ce a coborat de pe Bucsoiu, in suvoiul Caprelor. De altfel si toata zona de „La Blide” a fost si ea maturata de avalanse grele ce au rupt trunchiuri de copaci. A fost una din cele mai mari avalanse din ultimii 50 de ani.
Sursa Wikipedia

Dupa o masa si o bere la cabana am pornit pe traseul de intoarcere, traseu ce leaga Cabana Malaiesti de Cabana Poiana Izvoarelor (marcaj triungi rosu). Traseul este INTERZIS pe timp de iarna datorita dificultatii si in special trecatorilor ce se deterioreaza anual.

Inainte sa pornim ne refacem provizia de apa si ne racorim la paraul din fata cabanei, unde ne bucuram de apa rece si curata izvorata din inima muntilor.

Face popasuri dese pentru fotografie, frumusetea peisajului fiind data de faptul ca traseul este flancat in partea dreapta de Masivul Bucsoiu Mic (2492m) si Masivul Moraru (Coltii Morarului ).

In scurta vreme caldura torida se trasforma rapid intr-o furtuna ce incepe sa invarta amenintator nori si tunete, cu toate astea zapuseala din aer ramane, iar norii sunt numai o amenintare fara sa ploua insa.

Pe la ora sase spre seara suntem la Poiana Izvoarelor unde facem un ultim popas, dar fara a mai vizita cabana (facusem asta in tura din iarna). Pornim apoi pe poteca binecunoscuta catre Gura Diham iar de aici ne luam ramas bun de la Bucegi pornid catre casa incarcati cu energie si amintiri frumoase.

Pentru mai multe fotografii vezi albumul acestei ture!

Amintiri din Ceahlau

Posted by admin in Calatorii on mai 17th, 2010 | 1 comment

Acum un an (de 1mai) am pornit catre Moldova cu destinatia statiunea Durau. De fapt la Durau urma sa ne cazam pentru a putea face de acolo traseul catre Cabana Dochia. Situata in inima muntelui statiunea Durau nu se evidentiaza cu nimic in mod special. O asezare linistita unde poti gasi cazari decente daca vrei sa vizitezi Parcul National Ceahlau.

Cabana Fantanele

Pentru ca am ajuns tarziu in noapte la Durau, ne-am cazat repede si am decis sa ne odihnin pentru a fi pregatiti a doua zi. De dimineata ne-am verificat bagajele si am pornit catre intrare in traseu unde am platit taxa de vizitare, am luat cate o harta si am inceput sa urcam. Am ales sa urcam pe traseul Durau – Cabana Fantanele – Cabana Dochia (marcaj: banda rosie, timp de parcurs aproximativ: 4h). Primul popas Cabana Fantanele (1220m). Pe terasa din fata cabanei am savurat un ceai privind peisajul.

Caciula Dorobantului

Cu forte proaspete traseul ne poarta catre urmatorul obietiv, Curmatura “La morminte”. A fost astfel denumita in timpul luptelor din cel de al doilea razboi mondial, acesta fiind locul in care mai multe zeci de oameni, soldati rusi si nemti, si-au gasit sfarsitul.

La iesirea din padure in golul de munte numit Curmatura Arsitei patrunzi direct in mirifica lume a stancii de Ceahlau. Aici iti apare in fata Caciula Dorobantului, cea care pazeste intocmai ca un strajer poteca ce leaga Cabana Fantanele de Cabana Dochia.

Statia Meteo

Cei care au denumit stanca au asemuit-o cu un soldat din Razboiul de Independenta de la 1877 (dorobant), soldat ce sta sa pazeasca muntele. Privita din partea Izvorului Alb seamana cu o furca, de aici si denumirea de “Furculita”, denumire data de localnici.

Las in urma Dorobantul si imi continui drumul catre Dochia trecand pe lana Piatra Lata din Ghedeon si Panaghia, alte doua formatini stancoase a caror aparitie sfideaza parca relieful si iti taie rasuflarea cu prezenta lor impozanta.

In drumul nostru lasam, in partea dreapta, Varful Toaca dorind sa cautam locuri la cabana Dochia si mai apoi sa urcam fara prea mult bagaj pana pe varf. Zis si facut! Mergem la Cabana Dochia (1904m), discutam cu cabanierul si reusim sa ne cazam cu totii (6 persoane) in singura camera libera, mai degraba un buncar sapat in stanca muntelui, spre spatele cabanei, o camera fara usi sau ferestre exterioare.

Cabana Dochia

Cabana Dochia are o istorie indelungata, incepand inca din 1906 cand profesorul Gh. Panu a ridicat aici un adapost (o coliba) ca sa-i serveasca in drumetiile prin zona. In 1910 a fost ridicata pe locul fostei colibe o casa din pietre lipite cu lut, iar mai apoi in 1913 un comitet intrunit special a hotarat construirea unei cabane din beton armat.

Vedere din fata cabanei

Pentru constructia cabanei au fost carate materialele folosind animale de povara si care cu roti mici, formand caravane ce urcau materialele pana pe munte in 9-10 ore/zi. Dealungul timpului cabana a suferit o serie de reconstructii si renovari in urma carora a capatat forma actuala.

Dupa ce ne-am cazat am pornit, echipati cu sticle de apa si aparate foto, catre Varful Toaca (1904m). Privelistea de pe varf este splendida! In zilele senine poti privi departe pana la Bicaz (se vede luciul apei), iar daca iti intorci privirea vezi salbaticia reliefului golas cu stanci sculptate parca si vai cu palcuri de conifere. In functie de noroc poti intani pe aceste creste si capre negre, ori daca vii in anotimpul potrivit gasesti flori de colt.

Odata cu lasarea serii ne retragem catre cabana pentru a ne hrani si a sta la povesti in fata unei cani de vin. Dupa un papa bun la cabana, o sticla de vin si multe povesti, ne-am retras catre camera rezervata, fiind destul de obositi.

A doua zi de dimineata am iesit la o sesiune de poze pe langa cabana profitand de lumina buna si privelistea minunata. Frigul dimineatii pisca desi nu eram imbracat subtite. Am fotografiat ceea ce consideram ca trebuie fotografiat si m-am intors in cabana pentru micul dejun si pentru a stabili cu restul grupului traseul de intoarcere.

Am studiat harta si am decis sa ne intoarcem pe traseul Cabana Dochia – Cascada Duruitoarea – Durau (marcaj: cruce rosie, timp mediu de parcurs aproximativ: 5h). Desi traseul era inchis pana pe 15 mai am discutat cu cabanierul si am decis, ca fiind bine echipati, putem parcurge fara probleme zonele mai greu accesibile.

Dar ca sa nu va plictisesc cu un articol lung si greu de citit, traseul de intoarcere il voi descrie intr-un post viitor.

Prima tura din 2010: Diham – Poiana Izvoarelor

Posted by admin in Calatorii on ian 28th, 2010 | 4 comments

Cu tot programul incarcat din ultima vreme am gasit, in cele din urma, o zi sa merg la munte. Pana in ultimul moment stiam ca trebuie sa lucrez sambata, dar “s-a schimbat modificarea” si a trebuit sa fiu la birou duminica asa ca am profitat din plin si am dat sfoara in tara ca se merge la munte.

Lumea ocupata, fiecare cu probleme urgente si treburi de facut asa ca din lista lunga de invitati am ramas numai cu Mihai (lucru bun pentru ca imi plac turele cu putini oameni). Si pentru ca am ramas numai noi stabilim rapid unde mergem si ce avem de facut pentru dimineata urmatoare. Alegem zona Diham pentru traseele usoare si cantitatea insemnata de zapada.

Zis si facut! Ma trezesc sambata dimineata la cinci si imi fac in graba bagajul, fierb un litru de ceai si ma pun pe drum. Trec pe la Mihai il imbarc si pe el, apoi o pornim catre Busteni. Nici nu iesim bine din Buzau ca se pune pe ninsoare intro zona unde nu ai vrea sa se aseze prea multa cand stii ca trebuie sa te intorci tot pe acolo (DN1 Buzau-Ploiesti).

Tot drumul am fost insotiti de o excorta de fulgi, cand mai mari cand mai mici, care zburdau jucausi in jurul masinii. Cu toate astea drumul a fost fara probleme, traficul intens si utilajele de dezapezire topind imediat zapada depusa.

Am ajuns la Gura Diham pe la ora noua fara ceva, ora la care termometrul din bordul masinii indica -15 grade C. Ne punem repede pe echipat si intram in traseu. Zapada afanata pe alocuri si porcul mancat de la ultima tura si pana acum incep repede sa-si spuna cuvantul. Desi traseul nu este deloc unul greu, in prima ora a scos untul din noi.

Parcurgm o buna parte din traseu si hotaram sa facem o pauza de masa (nu ca am fi mers extraordinar de mult, dar efortul depus si faptul ca nu mancasem de dimineata ne-a lasat fara energie). Scoatem merindele, curatam de zapada un bustean si ne punem pe mancat. Ce sa vrei mai mult de la viata? Aer curat de munte, ger numai cat sa piste din tine (asta sa simti ca traiesti), merinde mesterite pe langa casa si o gura de tuica racita la gheata ca sa-ti puna sangele in miscare (cand spun o gura chiar sa fie o gura ca altfel o sa te gaseasca salvamontul la primavara).

Mancam, filosofam putin pe teme alese si ne punem pe mers iarasi. Nu dupa mult timp ajungem la cabana Diham. Aici lume multa, galagie ca in gara de nord si mese ocupate. N-aveai unde sa bei un ceai, asa ca bem unul din rezerva proprie si pornim catre Poiana Izvoarelor.

Intre cele doua cabane trecem prin tunelul brazilor incarcati de zapada, trecem printr-o scurta portiune de platou si apoi ajungem la destinatie. La Poiana Izvoarelor loc cat cuprinde. Aici ne rasfatam. Incepem strategic cu cafeaua la care visasem de dimineata, continuam cu o portie de cartofi prajiti asortati cu un snitel de pui si incheiem cu un ceai din acela bun de iti bucura sufletul.

Si cum calatorului ii sta bine cu drumul ne punem in miscare, nu mai inainte de a face cateva poze in zona. Pe drum ne abatem sa vedem urme de animale prin zapada (erau multe urme de mistret, cateva de vulpe si alte cateva urme de nu le recunosc), sa cautam niste iasca prin copaci (dar nu am gasit din aia buna) si evident sa facem poze.

Pe la ora patru dupa amiaza ne-am intors la masina si am pornit catre casa, obositi si relaxati in acelasi timp. Pe la sapte eram in Buzau drumul fiind curat si fara probleme, asa cum ne asteptam.

De la intoarcere si pana acum ma lupt cu o tentativa de guturai, dobandit probabil de la apa inghetata si zapaba consumata pe munte (mi-a inghetat apa in rucsac si a trebuit sa beau ce am putut topi in termos).

[Vezi albumul turei]

Traseu: Gura Diham – Cabana Diham (Triunghi Albastru); Cabana Diham – Poiana Izvoarelor – Gura Diham (Punct Rosu + Cruce Albastra + Dunga Rosie); [Descarca harta]

Tura pe dealul Istrita

Posted by admin in Calatorii on dec 4th, 2009 | 31 comments

Stiut este ca dealurile Buzaului sunt plaiuri de legenda populate din cele mai vechi timpuri, locuri ce apar in doua lumi: una reala unde colinele sunt acoperite cu pomi fructiferi, vita de vie si fanete si una ireala unde flacaii se lupta cu creaturi mitice, haiducii pandesc boierii si lupta cu potera, iar printele isi asteapta petitorii in palate de clestar.

Si cum orice legenda are un sambure de adevar nici legendele de aici nu sunt total rupte de realitate, siturile arheologice din zona o dovedesc, pentru ca aici a fost descoperit unul din cele mai mari tezaure ale tarii noastre, tezaurul de la Pietroasele (“Closca cu puii de aur”), semn ca aici au fost asezari umane inca din negurile istoriei.

Pe langa insemnatatea istorica si legendele locale, zona Istritei, caci in special la ea ma refer, are o frumusete aparte. Departe de a avea un peisaj spectaculos cu schimbari bruste de relief (sa nu uitam ca ne referim la niste dealuri), dealul Istrita incanta prin formele sale ondulate si perspectiva pe care o ofera asupra peisajului din jur.

Am vazut zona asta in toate anotimpurile, am stat la sfat cu oamenii din zona si le-am vazut obiceiurile (atat cat arata oamenilor din exterior), dar niciodata pana acum nu am trecut dealul dintr-o parte in alta. Asa ca am decis sa fac o tura din Pietroasele spre Naieni, trecand peste batrana Istrita.

Am pornit tarziu la drum, pentru ca am decis sa facem o tura de relaxare in care sa nu fortam, asa ca pe la ora zece plecam din Pietroasa Mica spre biserica de la Virf. Ziua superba cu vant ce adie usor si cer albastru ca safirul ne face sa pozam tot ce vedem in jur. Ne jucam cu setarile aparatelor si alegem subiecte dintre cele mai banale.

Nu la mult timp dupa ce pornim pe carare alegem sa parasim traseul si sa intram in padure pentru a ne murdari pe ghete si a face slalom printre copaci. Frunzele moarte ne fosnesc sub picioare, astfel pasim atenti ca nu cumva sa nimerim intr-un parau ascus sub covorul de frunze. Pozam cerul printre copaci, pozam covorul de frunze, pozam tot ce ne inconjoara.

In cele din urma iesim in cararea ce o lasasem la intrarea in padure si continuam constiinciosi catre releu. Pe drum ne intalnim cu cateva care ce trag vreascuri din padure. Salutam respectuosi si ne vedem de drum, incercand sa ajungem cat mai repede in varful dealului (unde se afla releul) pentru a ne bucura de priveliste. Odata ajunsi zarim in fata noastra o depresiune strajuita la dreapta de o creasta de calcare.

In acel perete de roca si-a sapat pustnicul Ambrozie chilia si a trait izolat de orice asezare umana, ducand un trai ascetic. Am facut un mic ocol, am ajuns pe creasta, am luat o pauza de masa dupa care  am coborat pentru a cauta chilia pustnicului. Ascunsa dupa un palc de copaci grota este sapata la o inaltime de aproximativ 4m fara cale de acces (am inteles ca in trecut ar fi fost folosita o sfoara pentru a urca).

De la chilia lui Ambrozie am pornit catre biserica de la Virf. Am ajuns acolo la asfintit. Culorile cerului capatau nuante apocaliptice, aruncand asupra dealurilor perdele aurii. Construita in apropierea unei cariere de piatra, mica bisericuta impresioneaza prin altarul sculptat dintr-o piatra si clopotnita daltuita cu pricepere in piatra de Naieni. Pentru mine nu era prima data cand vedeam biserica asa ca am ales sa haladuiesc pe dealurile din apropiere si sa ii las pe ceilalti sa vada ce era de vazut. M-am bucurat cat am putut de timpul ramas pana ce soarele avea sa apuna si am mai facut cateva poze.

[Albumul turei]