Din Vama Buzaului spre Ciucas – mai mult cu gandul

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Aug 20th, 2010 | 2 comments

Canicula mare de cateva zile, iar noptile un calvar caci nu puteam dormi nici cum. Cu ultima doza de optimism ma adun si zic: e cazul sa profit de vreme si sa fac o tura pana pe Ciucas, poate acum reusesc sa-l vad fara sa fie invelit in ceata sau maturat de furtuna.

Zis si facut, dau repede zvon si din cati am invitat raman numai eu, Cristina si Mihai, bucurosi nevoie mare ca mergem la munte. In punctul asta avem de ales un traseu si ne decidem sa urcam pe Ciucas din Vama Buzaului caci nu mai incercasem asta pana acum. Caut prin colectia de harti, iau una cat mai detaliata, merg pe forumuri si bloguri gasesc o descriere de traseu si pe aici ti-e drumul.

Hotaram sa plecam din Buzau cat mai de dimineata deoarece mai toate descrierile traseului il estimau pe la sase ore de mers asa ca aveam un total de doisprezece ore dus-intors pentru ca planificasem ca totul sa se intample intr-o zi. Ajungem pe la opt si putin la destinatie dupa ce trecem printr-o ceata groasa ca laptele la intrarea in Covasna dinspre Buzau (daca nu vedeam nu credeam ca se poate asa ceva pe canicula aia).

Gasim marcajul cruce albastra inca de pe strada, trecut pe stalpii de telefon si il urmam pana ce se termina asfaltul si incepe un drum de caruta. La un moment dat marcajul se termina brusc si suntem nevoiti sa parasim masina pentru a cauta indicii in padurea ce strajuia drumul. Dupa aproximativ jumatate de ora de cautare ne intoarcem fara speranta si oprim un localnic pentru lamuriri.

Ii spunem omului oful nostru iar el ne explica cum ca nu ar fi asta traseul ci trebuie sa ne intoarcem in sat pana la magazin (este vorba de ultimul magazin pe stanga) si de acolo sa urmam drumul ce se bifurca dupa aproape un km catre cascada Urlatoarea respectiv catre pastravarie.

Piatra Mitocului

Facem cale intoarsa si urmam instructiunile omului, intr-adevar si acel drum este marcat cu cruce albastra. Luam drumul pana la pastravarie lasand in urma intresectia cu drumul catre cascada si in apropierea pastravariei parasim masina si pornim la picior. Mergem cam doua sute de metrii pana la pastravariei si pierdem iarasi marcajul. Cerem instructiunisi aflam ca drumul catre Ciucas incepe cu un urcus domol pe pajistea din partea stanga a pastravariei, dar sa nu va asteptati la marcaj.

Ne deplasam cu un ochi pe teren si cu unul pe indicatiile scoase de pe internet. Omul dupa ale carui insemnari ne ghidam zice sa urmam drumul de caruta ce traverseaza in diagonala pajistea pana ce ajungem la liziera padurii de molid, numai ca in realitatea sunt doua drumuri de caruta unul care traverseaza pajistea si altul care merge pe langa liziera de molizi.

…prin departare pe acolo trebuia sa ajungem

Alegem varianta cu padurea de molid si urmam drumul ce ne duce pentru o scurta bucata prin padure unde urmele de caruta se inmultesc si nimic nu mai are logica. De aici alegem sa facem un urcus spre stanga in speranta ca vom iesi in drumul ce traversa pajistea. Asa si facem, asa si este. Nu dupa mult timp de mers pe drumul nou intersectat dam peste o stana (cu caini cu tot). Tristete si bucurie: cainii de la stana amusinau la picioarele noastre dar ne si bucuram ca aveam pe cine sa intrebam de traseu, apoi daca nici ciobanii nu mai stiu atunci nimeni nu stie.

varfurile Tataru si Tatarutul cei pe care i-am vizitat deunazi

Le spunem oamenilor ce urmarim iar ei ne indica un drum ce se vedea clar ca lumina zilei cum serpuia prin padure catre Ciucas, numai ca aveam doua probleme: ciobanii ziceau ca nu-i nici mama de marcaj pe acolo (si asa este), iar apoi pana la drumul acela mai aveam de orbecait cativa km bazati numai pe indicatiile lor, busola si harta. Oamenii ne spun ca mai aveam de mers ceva pana ce dam de o piatra mare (Piatra Mitocului) iar de acolo ne lasam in dreapta pana la o cabana (numai ca la fata locului nu era de lasat ci era de urcat iar drumul acela parea sa se indeparteze de cel pe care aveam noi treaba).

Catina, scorusul de munte – corectura facuta de Marius Colac catina ii asta (pentru baietii cu bushcraft-ul)

Dam inainte cu tupeu si ajungem dupa ceva zeci de minute la Piatra Mitocului unde aveam de gand sa facem o pauza pentru ceva mancare si putina umbra ca ne obosise soarele si ne storsese de puteri umblatul aiurea in cautarea traseului. Mihai si Cristina aleg sa se odihneasca in timp ce eu merg sa fac cateva poze si o scurta recunoastre. Cu traseul am cam spus cum sta treaba, dar nu mica mi-a fost mirarea cand am vazut in plina canicula doi nori de furtuna ce se apropiau cu repeziciune unul de altul.

plaiurile domoale si fertile din Vama Buzaului

Dupa ce terminam de mancat ne dam seama ca nu mai sunt sanse sa terminam tura, in special datorita furtunii ce statea sa inceapa si decidem sa facem cale intoarsa. Nici nu coboram noi bina ca Ciucasul era deja negru de furiei, iar locurile prin care haladuisem erau udate si fulgerate de furtuna.

cascada Urlatoarea

Ca sa nu fie o zi stricata in totalitate mergem pe la cascada si pe la rezervatia de zimbrii (mai trecusem pe acolo dar nu strica sa le mai vezi odata), facem niste poze si ne relaxam, dar si de aici ne goneste ploaia in scurt timp. Si tot cu ploaia in spate venim pana ce trecem de Nehoiu in jos catre plaiurile Buzaului.

zimbru din rezervatia de la Vama Buzaului

Acum nu ca ma oftic, dar nici ca mai calc pe Ciucas pana nu merg sa ma spovedesc (a fost ideea lui Mihai) poate asa ne-o lasa si pe noi al de sus se vedem ceva pe acolo.

Plimbare prin Muntii Siriu – plaiuri de legenda

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Jul 26th, 2010 | 9 comments

Intre raurile Buzau, Siriu si Crasna se gaseste Masivul Siriu cu cele doua varfuri Malaia (1663m) si Bocarnea (1657m). Acesta a fost campul nostru de “joaca” un week end prelungit de vineri pana duminica.

In prima zi am urmat traseul ce urca pe Valea Neagra, pe langa Izvorul Negru, trece prin Dosul Muntelui si mai apoi prin Saua Poarta Vanturilor, pentru a ajunge la Lacul Vulturilor.

Varful Bocarnea

Lacul Vulturilor (sau Lacul fara Fund) este situat in Muntii Siriu pe partea estica a versantului Malaia la aproximativ 1420m altitudine. Lacul de origine preglaciara, este unul din putinele lacuri de acest gen ramase. Cele doua denumiri ale lacului provin din doua legende diferite.

Lacul Vulturilor

Numele de Lacul Vulturilor vine de la legenda conform careia aici, primavara, vulturii isi invata puii sa zboare (legenda a fost consemnata de Alexandru Vlahuta in “Romania Pitoreasca”), iar denumirea de Lacul fara Fund vine de la legenda conform careia un cioban din partile locului si-a parasit aici turma, si-a aruncat bata in apelel lacului si a pornit la drum prin lume. Ajuns la Dunare, dupa un an de peregrinari, ciobanul isi regaseste bata si mistuit de dorul mioarelor sale si de dorul plaiurilor natale decide sa se intoarca.

Lacul Sec

Lacul este cantonat intr-o cuveta de origine crio-nivala fiind alimentat din ploi, topirea zapezilor si izvoarele de la baza poalelor de grohotis. Are o suprafata aproximativa de 10.000 mp si o adancime aproximativa de 3m (informatii aflate de la unul din tovarasii mei de drum, om de munte cu vasta pregatire de specialitate).

A doua zi ne-am trezit de dimineata pentru a avea timp sa ne bucuram de drumul ce se intindea in fata noastra. Ne-am propus sa mergem pana la Cimitirul Eroilor de la Tabla Butii. Pentru asta a trebuit sa ne intoarcem in Poarta Vanturilor si de aici sa urmam traseul ce parcurge carari si locuri de legenda. Dupa iesirea din desisul padurii traseul te poarta peste varfurile Tatarut (1411m) si Tatarul Mare (1412m) precum si peste culmile cu acelasi nume.

Toponimia locului scoate in evidenta amalgamul istoric si diversitatea natiilor ce au calcat meleagurile acestea ca o memorabila cronica ce vine sa evidentieze legatura dintre locuri si faptele ce s-au intamplat aici. Varfurile si culmile Tatarut si Tatarul Mare au fost astfel denumite dupa navalirile succesive ale hoardelor tatare in zona.

Drumul pe care l-am parcurs de la iesirea din padure si pana la Tabla Butii a fost supranumit in Primul Razboi Mondial “drumul tunurilor”, deoarece pe aici artileria romana a dus lupte grele in incercarea de a apara granita de atunci a tarii.

La vremea cand am ajuns aproape de Tabla Butii, Ciucasul pe care il aveam in dreapta noastra isi pusese deja “caciula” de nori si vreme prevestea o posibila furtuna. Am grabit putin pasul pentru a ne incadra in timp si am ajuns destul de repede in fata cimitirului.

Tabla Butii si cimitirul eroilor

Localizare

Tabla Butii reprezinta un pas (trecatoare montana) situat la altitudinea de 1340m in Carpatii de Curbura. Pe aceste meleaguri se facea in trecut legatura intre Muntenia (situata la Sud de arcul Carpatic) si Transilvania (la vest prin prin Tara Barsei).

Odata cu construirea drumului prin pasul Bratocea si mai apoi al celui pe valea Siriului, trecatoarea din Tabla Butii isi pierde importanta strategica si economica.Accesul in zona se face atat din Prahova urmand traseele turistice marcate cat si din Covasna si Buzau, la fel pe trasee marcate.

Scurt istoric

Conform descoperirilor arheologice, zona a fost locuita inca din Epoca Bronzului, continuand cu perioada cuceririi romane, acestia din urma stabilind o ruta comerciala strajuita de puncte de control si fortificatii menite sa apere drumul.

Mai tarziu (intre anii 1222-1241 AD), la ordinul regelui maghir Andrei al II-lea, a fost construita la Slon (in apropierea actualului Cimitir al Eroilor) o cetate de catre cavalerii calugari ai ordinului teutonic, cavaleri ce aveau domenii in Tara Barzei si traiau sub ocrotirea regelui maghiar.

In urma ostilitatilor din Primul Razboi Mondial (1916-1918 AD), la Tabla Butii a fost ridicat un cimitir comun in care au fost adunate atat trupurile ostasilor romani cazuti pe frontul de lupta cat si cele ale inamicilor.

Osemintele ostasilor aduntai in Cimitirul Eroilor de la Tabla Butii provin, in special, din bataliile date in perioada octombrie-noiembrie 1916, cand Generalul Averescu comandantul Armatei a II-a romane trimite in prima linie a frontului Divizia a-6-a pentru a apara Trecatoarea Buzaului si Tabla Butii, puncte strategice in oprirea unei ofensive inamice catre capitala.

Cimitirul Eroilor de la Tabla Butii

De cealalta parte a frontului pe 15 octombrie 1916 intra in lupta Divizia a-89-a germana comandata de generalul Von Below. Dupa mai multe lupte violente date in perioada 15-28 octombrie 1916, cu schimbari de situatie si pierderi enorme de o parte si de alta a combatantilor, romanii se retrag pe partea dreapta a Siriului Mare, iar germanii ocupa Muntele Siriu.

Pe data de 2 noiembrie 1916 urmeaza o ultima ofensiva a armatelor romane dealungul trecatorilor, ofensiva in urma careia ambele armate au suferit iar pierderi enorme de vieti omenesti. In urma acestei ultime actiuni cele doua tabere combatante decid sa-si retraga regimentele din zona pentru reorganizarea unei noi lovituri strategice in alt punct nevralgic.

Ruinele Cetatii de la Slon

Odata cu terminarea razboiului, eroii cazuti la Tabla Butii au parte de onororule meritate, osemintele lor fiind stranse intr-un cimitir comun, ingradit si ingrijit de locuitorii satelor din zona. Ca zi de comemorare, organele civile si cele militare au ales ziua de 6 august (sarbatoraea “Schimbarea la Fata”), acest eveniment avand loc si astazi, dupa o perioada de pauza in timpul regimului comunist.

La vremea cand am vizitat noi cimitirul, acesta era perfect ingrijit in ciuda distantei considerabile ce trebuie strabatuta pana in cea mai apropiata asezare umana (com. Cerasu in administrarea teritoriala a careia se afla).

Toponime

Denumirea de Tabla Butii vine de la “tablele” folosite in trecut pentru stantarea butoaielor (butii) cu marfuri, la trecerea prin punctul vamal dintre Tara Romaneasca si Transilvania.

Dupa ce am aprins o lumanare in memoria ostasilor inmormantati acolo am facut cale intoarsa catre locul de campare din seara precedenta, la intoarcere grabind pasul pentru a evita sa ratacim marcajul in desisul padurii pe timp de noapte, marcaj destul de prost realizat.

Seara am servit o fasole din conserva incalzita la ceaun si ne-am omenit cu o bere si-un coniac pentru a ne reface fortele. Dupa un somn bine-meritat ne-am trezit in dimineata celei de a treia zile cu regretul ca trebuie sa coboram de pe munte dar si cu bucuria ca vom parcurge traseul ce urma.

Am facut cale intoarsa catre “civilizatie” pe traseul ce coboara in Valea Bradului (ATENTIE! Acest traseu nu este marcat si nici nu este recomandata abordarea lui fara ghid de specialitate si echipament adecvat).

Traseul ocoleste Varful Bocarna si trece prin Coltii Bocarnei si mai apoi Coltii Balei. O mare parte a traseului se parcurge pe un teren accidentat si pe marginea unor vai adanci. Imediat ce am trecut de portiunile de teren accidentat s-au rupt norii si am fost udati cu ploaia ce ne tot evitase in zilele trecute. Din ploaie simpla s-a transformat in scurt timp in grindina si a tinut asa aproape patruzeci de minute timp in care am stat ascunsi in desisul padurii.

Imediat ce vremea a permis am inceput coborarea trecand pe langa stanile dispuse pe Valea Braduluim, am facut un ultim popas pentru a manca ce mai aveam prin rucsac si apoi am coborat pe un drum de care brazdat de suvoaiele ce curgeau de pe versanti.

Sfinxul din Siriu

Dupa inca aproximativ o ora de la pauza de masa eram la locul in care lasasem masina cu trei zile in urma. Ne-am curatat rapid echipamentul plin de noroi si am pornit in graba la drum deoarece ploaia care cobora de pe munte (de aceasta data de pe Penteleu), promitea sa ne mai bage la murat o tura.

Cum a fost la Workshop Bushcraft Romania

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Jun 29th, 2010 | 1 comment

In ciuda conditiilor meteo nefavorabile ne-am adunat la locul stabilit opt persoane: Silviu, Alex, Marius, Mihai, Cristi, N/A, Bogdan si subsemnatul. Sambata dimineata la ora 10 eram deja in Panatau la locul de intalnire iar aproape de ora 11 intram in traseu pentru a merge catre locul de campare.

Drumul a fost anevoios in special datorita ploilor abundente cazute in ultima vreme si implicit noroiului. Pe la ora unu am ajuns la punctul in care hotarasem sa campam si am trecut la desfacerea bagajului si montarea, dupa caz, a cortului sau a hamacului. A urmat aprinderea unui foc folosind amnarul si mai apoi o bine meritata masa (imi era dor de conserva de fasole cu carnati:) ).

Dupa ce ne-am potolit burtile o parte au plecat sa aduca apa dintr-un catun apropiat, iar restul am ramas sa intretinem focul si sa adunam lemne pentru seara ce urma.

Cu toate ca nu a fost un workshop in adevaratul sens al cuvantului, am invatat multe chestii de la ceilalti impatimiti ai bushcraftului. De la Marius am invatat plante medicinale, cimbrisor si sunatoare, pe care le-am folosit mai apoi pentru ceaiuri sau condimentarea mancarurilor, de la Alex am invatat tehnici de ascutire a toporului si noduri, de la Silviu am invatat ca se poate sa cari dupa tine hrana usor de preparat si usor de transportat. Cu totii au avut cate ceva de aratat fie ca este vorba de un skill, un cutit sau un obiect specific activitatilor outdoor.

Seara am stat langa foc la o poveste, iar mai apoi cand s-a inoptat am mers cu Marius pe platou in speranta ca vom vedea niste animale salbatice (zona fiind abundenta in fauna salbatica). La intoarcere am facut cate un ceai si am continuat sa palavragim pana ce oboseala ne-a trimis la somn. Inainte de a ne retrage fiecare pe la adapostul lui am urcat mancarea intr-un copac la distanta de tabara pentru a nu da idei ursuletilor din zona.

A doua zi am incercat sa facem focul prin frecare sub indrumarea lui Alex (el mai facuse asta si avusese succes), dar nu ne-a iesit in principal datorita umezelii din zona si a lemnului de esenta moale. Mai apoi am trecut la cioplirea unor linguri, fiecare dupa putere si necesitati.

In cea de a doua zi ni s-a alaturat si Dan impreuna cu familia sa (sotia Magda si strumful Sebastian de numai 9 luni). Dan a venit cu un arsenal impresionant de cutite din care cel mai mult a atras atentia un kukri “de o tona”. Tot la Dan am vazut o cana din lemn de mesteacan destul de frumos lucrata.

Din pacate timpul frumos petrecut in companiia oamenilor cu pasiuni comune s-a apropiat repede de sfarsit asa ca am fost obligati sa coboram duminica spre seara pentru a ne intoarce fiecare la casele noastre. Inainte de a parasi Panataul am stat la o bere in curtea frumos ingrijita a lui Marius, iar mai apoi am trecut pe la fratele lui Florin de la care am primit cadou un corn de cerb (multumesc si pe aceasta cale).

Mai jos este filmul oficial al intalnirii, film realizat de Alex:

Mai jos poti vedea albumul intalnirii cu pozele realizate de mine, pentru alte pareri vezi si blogurile celorlalti participanti:

N/A este denumirea unuia din participanti, care a dorit sa-si traiasca restul vietii in anonimat, iar noi i-am respectat decizia

Plimbare prin Bucegi: Diham – Malaiesti – Poiana Izvoarelor

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Jun 15th, 2010 | 4 comments

Muntii Bucegi sunt neasemuiti prin frumusetea lor si orice tura aici se transforma usor intr-o tura de neuitat. Duminica dimineata am pornit catre Busteni cu intentia de a urca prin Diham catre Cabana Malaiesti. Cand spun ca am pornit dimineata asta inseamna ca am plecat pe la sase, in conditiile in care, noaptea respectiva, dormisem numai doua ore.

Cu o jumatate de ora peste ora opt am intrat in traseu si am mers destul de repede pentru a ajunge la Diham, stiind ca de aici incepe adevarata tura.

Pe la Diham nu mai fusesem din iarna, dar muntele are cate o fata pentru fiecare anotimp, iar drumetului ii este usor sa ramana uimit de splendoare sa. Am poposit la Cabana Diham numai cat sa ne racorim cu o bere si sa relaxam picioarele pentru urcusul ce avea sa urmeze, iar apoi am urmat traseul cruce albastra catre Cabana Malaiesti.

Drumul intre cele doua cabane serpuieste aproape in intregime prin padure, iesind cand si cand in luminisuri de unde poti admira salbaticia Bucegilor desenata de vai abrupte si varfuri golase. Oprim des in aceste luminisuri pentru a face poze si a ne bucura de frumusetea si energia muntelui.

Soarele sta pe cer nemilos, iar umiditatea in padure devine greu de suportat, aerul incarcat este greu de respirat, iar nevoia de oxigen este cu atat mai mare cu cat efortul depus solicita intreg organismul.

Ne hidratam pentru a suplini apa pierduta prin traspiratie, este o zi torida chiar si in varf de munte. Norocul meu ca este perioada mugurilor de conifere, deoarece o parte din bidonul de apa s-a varsat datorita capacului. Din loc in loc opresc si culeg muguri cu gust acrisor, bogati in vitamina C si destul de buni pentru a hidrata organismul. Ca bonus se gaseste destula papadie prin locurile astea, iar radacina acesteia este destul de gustoasa si bogata in carbohidrati, asa ca ma infrupt cu nesat.

Pe la ora doua dupa pranz suntem la Cabana Malaiesti. Situata la 1720m in Muntii Bucegi, cabana ofera atat hrana cat si adapost pentru turistul aflat in trecere.

Cabana Malaiesti, una dintre cele mai vechi din Carpatii romanesti, a avut o istorie destul de zbuciumata.

Cabana Malaiesti pe la 1900

A fost ridicata in 1882 (prima cabana din Bucegi) de catre SKV (Siebenburgische Karpaten Verein) in poiana de mai jos de golul alpin, la o altitudine de 1570 de metri (mai jos de zona ce se numeste „La Blide”). inceputa la 7 mai 1882, constructia este inaugurata la 29 iulie. Din pacate, adapostul de lemn nu a rezistat prea mult, arzand in anul 1897.

Casa Malaiesti, in 1924 la inaugurare

La 24 august 1898 este inaugurata o noua cabana, odata cu Drumul lui Deubel, refacut in aceasta perioada.

in anul 1923, o cumplita avalansa, pornita dn jgheaburile Bucsoiului, avea sa distruga cabana. N-a mai fost reconstruita pe acelasi amplasament. Resturile adapostului au fost carate sus, in golul alpin, fiind folosite la ridicarea unei alte cabane. in anul 1924, aceeasi asociatie turistica a ridicat Casa Malaiesti, pe noul amplasament, la o altitudine de 1720 de metri, la adapostul Padinei Crucii. A fost marita in anii 1938-1939, iar in 1967 a fost modernizata.

in anii ei de varf cabana avea aproximativ 100 de locuri vara si 50 de locuri iarna, in camere cu priciuri.

in fiecare an se tinea aici festivalul folk „Floare de Colt”, iar la 1 mai se desfasura renumitul concurs de ski din Valea Malaiesti.

Din pacate, in martie 1998, un incendiu a ars constructia, ramanand in picioare doar cladirea Refugiului Salvamont, construit de curand. Se pare ca totul ar fi pornit de la unul din hornurile cabanei, in care s-a aprins cenusa. Cu ce sa o stingi!? Pana au ajuns ajutoarele sus, nu mai ramasese nimic. Doar amintirile si un cantec vechi: „Daca vii din orice parte / La Rasnov sa te opresti / Vei afla in scurta vreme / De cabana Malaiesti”. in urmatorii ani, Refugiul Salvamont va constitui singurul adapost pentru turisti. Apoi s-a construit o noua cabana. Mai greu, caci in anii acestia orice adapost montan se construieste mai greu.

in 2007 s-a dat in functiune noua cabana. Mai intai o mica anexa (2006), apoi si cladirea cea mare.

Nici bine nu s-a refacut cabana, ca in primavara lui 2007 (23 martie), o puternica furtuna care a lasat 50 cm de zapada grea in Valea Malaiesti, a distrus acoperisul neconsolidat al adapostului. Se pare ca acesta a fost distrus de suflul unei avalanse ce a coborat de pe Bucsoiu, in suvoiul Caprelor. De altfel si toata zona de „La Blide” a fost si ea maturata de avalanse grele ce au rupt trunchiuri de copaci. A fost una din cele mai mari avalanse din ultimii 50 de ani.
Sursa Wikipedia

Dupa o masa si o bere la cabana am pornit pe traseul de intoarcere, traseu ce leaga Cabana Malaiesti de Cabana Poiana Izvoarelor (marcaj triungi rosu). Traseul este INTERZIS pe timp de iarna datorita dificultatii si in special trecatorilor ce se deterioreaza anual.

Inainte sa pornim ne refacem provizia de apa si ne racorim la paraul din fata cabanei, unde ne bucuram de apa rece si curata izvorata din inima muntilor.

Face popasuri dese pentru fotografie, frumusetea peisajului fiind data de faptul ca traseul este flancat in partea dreapta de Masivul Bucsoiu Mic (2492m) si Masivul Moraru (Coltii Morarului ).

In scurta vreme caldura torida se trasforma rapid intr-o furtuna ce incepe sa invarta amenintator nori si tunete, cu toate astea zapuseala din aer ramane, iar norii sunt numai o amenintare fara sa ploua insa.

Pe la ora sase spre seara suntem la Poiana Izvoarelor unde facem un ultim popas, dar fara a mai vizita cabana (facusem asta in tura din iarna). Pornim apoi pe poteca binecunoscuta catre Gura Diham iar de aici ne luam ramas bun de la Bucegi pornid catre casa incarcati cu energie si amintiri frumoase.

Pentru mai multe fotografii vezi albumul acestei ture!

Amintiri din Ceahlau

Posted by Serban Razvan in Calatorii on May 17th, 2010 | 1 comment

Acum un an (de 1mai) am pornit catre Moldova cu destinatia statiunea Durau. De fapt la Durau urma sa ne cazam pentru a putea face de acolo traseul catre Cabana Dochia. Situata in inima muntelui statiunea Durau nu se evidentiaza cu nimic in mod special. O asezare linistita unde poti gasi cazari decente daca vrei sa vizitezi Parcul National Ceahlau.

Cabana Fantanele

Pentru ca am ajuns tarziu in noapte la Durau, ne-am cazat repede si am decis sa ne odihnin pentru a fi pregatiti a doua zi. De dimineata ne-am verificat bagajele si am pornit catre intrare in traseu unde am platit taxa de vizitare, am luat cate o harta si am inceput sa urcam. Am ales sa urcam pe traseul Durau – Cabana Fantanele – Cabana Dochia (marcaj: banda rosie, timp de parcurs aproximativ: 4h). Primul popas Cabana Fantanele (1220m). Pe terasa din fata cabanei am savurat un ceai privind peisajul.

Caciula Dorobantului

Cu forte proaspete traseul ne poarta catre urmatorul obietiv, Curmatura “La morminte”. A fost astfel denumita in timpul luptelor din cel de al doilea razboi mondial, acesta fiind locul in care mai multe zeci de oameni, soldati rusi si nemti, si-au gasit sfarsitul.

La iesirea din padure in golul de munte numit Curmatura Arsitei patrunzi direct in mirifica lume a stancii de Ceahlau. Aici iti apare in fata Caciula Dorobantului, cea care pazeste intocmai ca un strajer poteca ce leaga Cabana Fantanele de Cabana Dochia.

Statia Meteo

Cei care au denumit stanca au asemuit-o cu un soldat din Razboiul de Independenta de la 1877 (dorobant), soldat ce sta sa pazeasca muntele. Privita din partea Izvorului Alb seamana cu o furca, de aici si denumirea de “Furculita”, denumire data de localnici.

Las in urma Dorobantul si imi continui drumul catre Dochia trecand pe lana Piatra Lata din Ghedeon si Panaghia, alte doua formatini stancoase a caror aparitie sfideaza parca relieful si iti taie rasuflarea cu prezenta lor impozanta.

In drumul nostru lasam, in partea dreapta, Varful Toaca dorind sa cautam locuri la cabana Dochia si mai apoi sa urcam fara prea mult bagaj pana pe varf. Zis si facut! Mergem la Cabana Dochia (1904m), discutam cu cabanierul si reusim sa ne cazam cu totii (6 persoane) in singura camera libera, mai degraba un buncar sapat in stanca muntelui, spre spatele cabanei, o camera fara usi sau ferestre exterioare.

Cabana Dochia

Cabana Dochia are o istorie indelungata, incepand inca din 1906 cand profesorul Gh. Panu a ridicat aici un adapost (o coliba) ca sa-i serveasca in drumetiile prin zona. In 1910 a fost ridicata pe locul fostei colibe o casa din pietre lipite cu lut, iar mai apoi in 1913 un comitet intrunit special a hotarat construirea unei cabane din beton armat.

Vedere din fata cabanei

Pentru constructia cabanei au fost carate materialele folosind animale de povara si care cu roti mici, formand caravane ce urcau materialele pana pe munte in 9-10 ore/zi. Dealungul timpului cabana a suferit o serie de reconstructii si renovari in urma carora a capatat forma actuala.

Dupa ce ne-am cazat am pornit, echipati cu sticle de apa si aparate foto, catre Varful Toaca (1904m). Privelistea de pe varf este splendida! In zilele senine poti privi departe pana la Bicaz (se vede luciul apei), iar daca iti intorci privirea vezi salbaticia reliefului golas cu stanci sculptate parca si vai cu palcuri de conifere. In functie de noroc poti intani pe aceste creste si capre negre, ori daca vii in anotimpul potrivit gasesti flori de colt.

Odata cu lasarea serii ne retragem catre cabana pentru a ne hrani si a sta la povesti in fata unei cani de vin. Dupa un papa bun la cabana, o sticla de vin si multe povesti, ne-am retras catre camera rezervata, fiind destul de obositi.

A doua zi de dimineata am iesit la o sesiune de poze pe langa cabana profitand de lumina buna si privelistea minunata. Frigul dimineatii pisca desi nu eram imbracat subtite. Am fotografiat ceea ce consideram ca trebuie fotografiat si m-am intors in cabana pentru micul dejun si pentru a stabili cu restul grupului traseul de intoarcere.

Am studiat harta si am decis sa ne intoarcem pe traseul Cabana Dochia – Cascada Duruitoarea – Durau (marcaj: cruce rosie, timp mediu de parcurs aproximativ: 5h). Desi traseul era inchis pana pe 15 mai am discutat cu cabanierul si am decis, ca fiind bine echipati, putem parcurge fara probleme zonele mai greu accesibile.

Dar ca sa nu va plictisesc cu un articol lung si greu de citit, traseul de intoarcere il voi descrie intr-un post viitor.