Ținuturile pustii de la Vulcanii Noroioși

Posted by admin in Foto, Oameni si locuri on aug 23rd, 2011 | 0 comments

La nord de Buzău, într-un cadru natural superb, drumul șerpuiește agale printre coline domoale și traversează satele mărunte risipite ici colo purtând turistul curios către vulcanii ce „scuipă noroi”. Este o după amiază de duminică la început de august, iar șoseaua ce leagă comuna Berca de Pâclele Mari este mai aglomerată decât autostrada A1.

Odată ajuns în cadrul rezervației ești întâmpinat de o mare de oameni, grupări pestrițe și colorate, care mai de care preocupat să forografieze zona ori să-și facă poze cu gropile bolborosind. Practic nu ai cum să fotografiezi un vulcan fără să prinzi în cadru și un turist curios.

„Mami să nu bagi mânuța acolo că te frige!” așa își îndeamnă o doamnă copilul de numai câțiva anișori, lucru total greșit, de altfel noroiu scos la suprafață este chiar rece. Acest gropi de noroi bolborosind sunt rezultatul unui fenomen natural, o combinație a geologiei și tectonicii zonei Subcarpaților de Curbură.

O altă afirmație eronată pe care o aud frecvent despre acest fenomen: „este un fenomen unic în lume”. Lucru total greșit, pe glob se cunosc circa 1100 astfel de areale (conform Wikipedia). Fenomenul care se manifestă aici este unul ușor de înțeles, gazele din depozitele petrolifere ies la suprafața aducând cu ele apa din pânza freatică formând cratere cu aspect vulcanic fără a avea legătură cu vulcanismul ca fenomen de sine stătător.

De știut:

„Regiunea a fost cândva foarte bogată în petrol. Între cele două războaie mondiale, concura prin volumul extras cu Valea Prahovei, deci în acel timp era una dintre cele mai productive zone petrolifere din lume. Petrolul din Subcarpaţii Buzăului avea şi o calitate deosebită, fiind sărac în parafină. Prezenţa sa la mică adâncime a făcut posibilă extragerea, încă pe la 1517, prin simple gropi numite „păcurariţe“, după cum menţionează un document.” Revista National Geographic România numărul din iunie 2011

Intoarcere in Cheile Tisitei

Posted by admin in Calatorii on aug 24th, 2009 | 2 comments

Ne-am pus in gand sa reusim de aceasta data! Dupa esecul de data trecuta cand ploaia ne-a stricat planurile, acum am urmarit cu atentie predictiile meteo pentru week-end-ul in care ne hotarasem sa plecam si ne-am incumetat la drum numai dupa ce ne-am asigurat ca vremea tine cu noi.

Am mers in echipa restransa, cinci insi cu o singura masina. Pe la ora sapte dimineata am plecat din Buzau ajungand pe la zece jumatate la destinatie (asta cu pauzele de rigoare).

La portile Parcului Natural Cheile Tisitei aglomeratie mare. Parcarea plina de masini si forfota turistilor ne-a facut sa intelegem ca este un traseu usor si accesibil, pe vreme buna (ceea ce nu este neaparat un lucru bun dupa cum aveam sa vedem mai tarziu).

La intrare am platit cate trei lei de caciula (nu este o suma mare, dar nici nu se vede nicaieri investitia), dupa care am inceput sa ne croim drum printre turistii in papuci.

Inca de la intrare peisajul cheilor te intampina cu relieful accidentat, cu forma de canion. Pe primul panou de la intrare erau trecute reguli de comportament si autoaparare in fata “carnivorelor mari”, precum si o harta a traseelor marcate si informatii despre zona si relief.

Am citit in graba informatiile care ne-au scapat la prima vizita si am pornit la drum. Partea de traseu de pana la tunel este o adevarata autostrada pentru turisti si un imens tomberon. Toate brand-urile cunoscute la noi in tara sunt reprezentate acolo de pet-uri si ambalaje aruncate pe margine.

Pana la intrarea in tunel am facut o scurta pauza de masa, nu ca am fi mers prea mult, dar eram infometati inca de la plecarea de acasa. Ajunsi in fata tunelului ne-am croit drum printre curiosii care isi faceau poze cu “gaura aia mare”, ne-am pus frontalele si am trecut de cealalta parte.

Tunelul este de fapt o constructie ce deservea vechea cale ferata, al carei scop era scoaterea din padure a lemnelor si transportarea acestora pana la gaterele din apropiere.

De cealalta parte a tunelului linistea este la ea acasa, iar gunoaiele lipsesc cu desavarsire. Practic aceasta scobitura in stanca face trecerea intre doua lumi, una a turistului zgomotos si neglijent si cealalta a omului capabil sa respecte natura.  Nicaieri in alta parte nu mi-a fost mai evidenta discrepanta intre cele doua categorii.

Coboram atenti panta catre albia inferioara a raului, albie ce va fi, pe mai multe portiuni, drumul nostru. Cararea marcata intersecteaza raul Tisita in mai multe puncte unde trecerea se poate face numai prin apa. Nu este recomandat mersul pe bolovani deoarece acestia sunt foarte alunecosi, lucru care poate sa duca cu usurinta la accidente mai mult sau mai putin periculoase.

Aflat intr-un cadru protejat, raul Tisita, este unul din cele mai curate rauri de la noi din tara. Pentru a face un test am baut apa direct din rau fara nici o filtrare anterioara (Atentie! apa trebuie colectata din locurile in care nu sunt vartejuri sau cursul apei este mai lin), asta dupa ce am aflat ca apa este potabila de la unul din paznicii rezervatiei.

De la iesirea din tunel traseul devine ceva mai dificil. Intersectarea cu raul si cararile serpuitoare iti solicita suplimentar muschii, iar apa pe care o aduni in bocanci (daca se intampla sa te uzi la picioare…si se cam intampla asta) iti creaza o stare de disconfort.

La un moment dat traseul paraseste albia raului Tisita pentru a urma un urcus destul de abrupt prin padure, urcus care necesita multa atentie si picioare de otel, pamantul umed devine foarte alunecos datorita frunzelor, ceea ce face si mai dificila urcarea.

Odata ajuns efortul iti este rasplatit de o priveliste superba, din acest punct avand acces cu privirea catre versantii din departare. Sus am mai infulecat niste sandwisuri si am golit o sticla de apa, ca mai apoi sa facem cale intoarsa catre “civilizatie”.

La intoarcere, aprope de portile rezervatiei, vanzoleala mare. Copii cu biciclete faceau ture prin parc, tineri amorezati luau calea boschetilor, iar familii zgomotoase mancau la masa de la intrare de parca erau la ei in sufragerie. La ora la care ne-am intors noi nenea de la poarta lipsea cu desavarsire, parcul fiind in mainile Domnului.

Trecand peste micile rautati, tura a fost una destul de ok, peisajele spectaculoase compensand toate micile neajunsuri de care ne-am lovit.