Tura pe dealul Istrita

Stiut este ca dealurile Buzaului sunt plaiuri de legenda populate din cele mai vechi timpuri, locuri ce apar in doua lumi: una reala unde colinele sunt acoperite cu pomi fructiferi, vita de vie si fanete si una ireala unde flacaii se lupta cu creaturi mitice, haiducii pandesc boierii si lupta cu potera, iar printele isi asteapta petitorii in palate de clestar.

Si cum orice legenda are un sambure de adevar nici legendele de aici nu sunt total rupte de realitate, siturile arheologice din zona o dovedesc, pentru ca aici a fost descoperit unul din cele mai mari tezaure ale tarii noastre, tezaurul de la Pietroasele (“Closca cu puii de aur”), semn ca aici au fost asezari umane inca din negurile istoriei.

Pe langa insemnatatea istorica si legendele locale, zona Istritei, caci in special la ea ma refer, are o frumusete aparte. Departe de a avea un peisaj spectaculos cu schimbari bruste de relief (sa nu uitam ca ne referim la niste dealuri), dealul Istrita incanta prin formele sale ondulate si perspectiva pe care o ofera asupra peisajului din jur.

Am vazut zona asta in toate anotimpurile, am stat la sfat cu oamenii din zona si le-am vazut obiceiurile (atat cat arata oamenilor din exterior), dar niciodata pana acum nu am trecut dealul dintr-o parte in alta. Asa ca am decis sa fac o tura din Pietroasele spre Naieni, trecand peste batrana Istrita.

Am pornit tarziu la drum, pentru ca am decis sa facem o tura de relaxare in care sa nu fortam, asa ca pe la ora zece plecam din Pietroasa Mica spre biserica de la Virf. Ziua superba cu vant ce adie usor si cer albastru ca safirul ne face sa pozam tot ce vedem in jur. Ne jucam cu setarile aparatelor si alegem subiecte dintre cele mai banale.

Nu la mult timp dupa ce pornim pe carare alegem sa parasim traseul si sa intram in padure pentru a ne murdari pe ghete si a face slalom printre copaci. Frunzele moarte ne fosnesc sub picioare, astfel pasim atenti ca nu cumva sa nimerim intr-un parau ascus sub covorul de frunze. Pozam cerul printre copaci, pozam covorul de frunze, pozam tot ce ne inconjoara.

In cele din urma iesim in cararea ce o lasasem la intrarea in padure si continuam constiinciosi catre releu. Pe drum ne intalnim cu cateva care ce trag vreascuri din padure. Salutam respectuosi si ne vedem de drum, incercand sa ajungem cat mai repede in varful dealului (unde se afla releul) pentru a ne bucura de priveliste. Odata ajunsi zarim in fata noastra o depresiune strajuita la dreapta de o creasta de calcare.

In acel perete de roca si-a sapat pustnicul Ambrozie chilia si a trait izolat de orice asezare umana, ducand un trai ascetic. Am facut un mic ocol, am ajuns pe creasta, am luat o pauza de masa dupa care  am coborat pentru a cauta chilia pustnicului. Ascunsa dupa un palc de copaci grota este sapata la o inaltime de aproximativ 4m fara cale de acces (am inteles ca in trecut ar fi fost folosita o sfoara pentru a urca).

De la chilia lui Ambrozie am pornit catre biserica de la Virf. Am ajuns acolo la asfintit. Culorile cerului capatau nuante apocaliptice, aruncand asupra dealurilor perdele aurii. Construita in apropierea unei cariere de piatra, mica bisericuta impresioneaza prin altarul sculptat dintr-o piatra si clopotnita daltuita cu pricepere in piatra de Naieni. Pentru mine nu era prima data cand vedeam biserica asa ca am ales sa haladuiesc pe dealurile din apropiere si sa ii las pe ceilalti sa vada ce era de vazut. M-am bucurat cat am putut de timpul ramas pana ce soarele avea sa apuna si am mai facut cateva poze.

[Albumul turei]