Dacă pentru noi oamenii iarna a trecut, pentru animale săbatice de pe munte ea este departe de a se fi terminat. În special pe fețele nordice ale versanților, acolo unde soarele ajunge mai greu, precum și pe văile umbrite zăpada este destul de mare iar animalele își găsesc cu greu hrană.
Pentru ierbivore a fost o iarnă cumplită, nevoia de hrană împingându-le către satele de la poalele munților, acolo unde unele au căzut pradă braconajului, ori au fost atât de slăbite încât au ajuns hrană pentru haitele de lupi. Anul acesta a fost „anul lupului” așa cum spun vânătorii ori tăietorii de lemne din partea muntelui.
În turele de iarnă pe care le-am făcut iarna asta am văzut mai multe urme de animale ca oricând, ba chiar am zărit în câteva rânduri și căprioare sfioase privind de la distanță fără a fugi. Îți poți da seama cât de greu le-a fost iebivorelor și după urmele lăsate de acestea în zăpadă. Uneori o căporioară se afundă în zăpadă și până la burtă, lucru care face grea deplasera și imposibilă fuga din fața prădătorilor.
La cum am găsit zăpada pe munte în tura trecută cred că va ma sta pe acolo cel puțin o săptămână și asta dacă soarele continuă să încălzească pământul.
Asez atent trepiedul pentru a incadra ceea ce ma intereseaza, ridic usor ochii din aparat sa vad daca setarile pe care le-am ales se potrivesc cu ceea ce vreau sa surpind si iar cobor asupra aparatului.
Norii grosi acopera cerul in intregime iar lumina din asfintit este mult mai slaba decat ar trebui insa asta nu ma incomodeaza. Tufele de rachita se inclina usor sub adierea domoala a vantului dand dinamica dorita fotografiilor. Sunt atent si incerc s suprind cat mai mult din locurile pe unde ma plimbam cand eram un prichindel.
Din gropile in care iepurii isi ascund sfios prezenta urc catre movilele de pamant ce imi ofera perspectiva asupra peisajului, iar de aici merg intins catre albia raului unde fac poze atat in amonte cat si in aval.
Cireada de vaci a satelor din zona coboara catre rau pentru a fi adapate de seara. Vacarul imi arunca un salut sfios dar plin de politete si ma priveste nedumerit cum asez aparatul pe trepied si incep sa “trag”. Cadrele surprinse incremenesc apa si aseaza laolalta nisipul malului, apa si tufele peste care norii grosi vin sa completeze peisajul de o frumusete austera.
Aici veneam des cand eram copii si petreceam, cateodata, aproape zi lumina pandind soparle si serpi sau scaldandu-ne in rau si asteptand sa ne uscam pe dunele de nisip. Tot aici am facut primele “arme” arcuri si sulite din rachita cu care speram sa vanam iepuri sau pasari “salbatice”. Am fost prin locurile astea in toate anotimpurile si am suportat arsita cumplita, ploaie torentiala si ninsori cu viscole, dar tot m-as intoarce aici cu fiecare ocazie.
Nu-i un loc deosebit pentru multi dar pentru mine prundul raului Buzau, o fasie de numai doi km intre DN10 si satele de pe marginea raului, inseamna “acasa”. Inainte de a incepe sa cutreier locurile pe care le prezint pe blog, aici era pentru mine “salbaticia” si locul meu de evadare.
Strang trepiedul si merg inapoi in gropile pline de carari de iepuri si ma asez la panda. Este destul de tarziu, de acum ar trebui sa apara si vulpile caci sunt active seara, noaptea si dimineata devreme, iar aici sunt destule vulpi. Oricata rabdare as avea ploaia ce sta sa inceapa si lipsa de lumina ma forteaza sa ma retrag.
Zona este este excelenta pentru cateva proiecte de tracking (iepuri si vulpi), proiecte pe care le aveam de mai mult timp in asteptare. Datorita solului nisipos urmele de animale se pastreaza excelent, iar structura vegetatiei permite camuflarea in conditii excelente. Voi reveni in zona pentru a exersa cunostintele teoretice de tracking.
Mai trag cateva cadre, mai incerc cateva carari si vizuini in speranta ca o sa “prind” ceva, iar apoi ma retrag cu coada intre picioare pe unde am venit, singura vietate surpinsa fiind un corb. Las in urma prundul rece unde candva era locul meu de joaca si plec catre casa cu gandul la multele amintiri ce ma leaga de locul asta.
Cum duminica am ramas singur si eu si Mihai (fetele noastre muncesc iar noi lenevim
), am decis sa facem o ieseala prin padurile din Monteoru ca sa mai lingurim una alta, sa poza o vietate si, in general sa ne relaxam. Zis si facut, am pus cele necesare in masina (cateva unelte, o pelerina ca se anunta vreme ploioasa, o conserva si o supa instant), apoi am pornit catre Monteoru pana unde facem in medie cam jumatate de ora.
Am ajuns, am parcat si am pornit pe cararile batatorite de ATV-isti (sa le dea Dumnezeu sanatate si pene la fiecare 10m) prin padurea de pe dealul Monteoru. Vremea capriciosa alungase grataragii cu care ne invatasem la intrare si totul parea de acolo: ceva mocirla, gaze viu colorate, broscute, ciripit de paserele, ce sa mai discutam, mama natura la ea acasa.
melcul sinucigas (vezi ciuperca otravitoare)
Ne-am oprit de multe ori sa pozam in stanga si in drepta pentru ca, in padure, ai ce vedea daca te uiti unde trebuie. Cararile facute de plimbaretii motorizati si batatorite de oamenii locului cu vitele lor, ne-au purtat pasii pana departe in padure, cand am decis sa parasim drumul pentru a ne afunda in desisul copacilor in cautare de loc linistit in care sa campam, poate-poate o sa vedem vre-o salbaticiune din alea de misuna pe aici din abundenta.
Cum ne-am oprit am si inceput sa gandim cu burtile, asa ca prima scoasa din geanta a fost spirtiera pe care am facut-o acum o saptamana si pe care trebuie sa o inbunatatesc dupa cum am vazut, cu ajutorul careia am fiert apa pentru supa. Dupa o cana de supa calda vedeam lumea altfel, asa ca am inceput sa mesterim care la ce avea de facut: Mihai la lingura inceputa la tura din Panatau, iar eu la o spatula ca nu aveam asa ceva si am zis sa fac una sa vedem ce iese.
Mesterim noi ce mesterim, dar ochii si urechile ne sunt atente ca poate din desisul padurii sare o ciuta, un mistret sau alt animalut care sa merite a fi pozat. Ba din cand in cand, eu fac pauze si arunc o privire cu binoclul in poienile apropiate sa vad daca in pauzele cand soarele iese din nori nu cumva vine ceva vietate la “plaja”.
Vremea isi vedea de ale ei si plimba norii pe cer storcand din cand in cand cate unul in capul nostru. Nu am avut parte de ploiae in adevaratul sens al cuvantului ci numai de “dusuri” repezi ce ajungeau la noi cu greu prin coronamentul des al copacilor. Cand s-a hotarat vremea sa ne dea pace ne-am pus pe aprins focul cu amnarul in conditii de umezeala. Mihai a folosit coaja de mesteacan (culeasa intr-o tura anterioara) pentru aprins, iar eu m-am jucat cu niste “feather sticks” si coaja de pe copacii din zona. Amandoi am avut succes si asa ca am unit focurile si am facut unul mai mare sa ne incalzim cate o conserva.
genta militara cumparata de la Marius
Cu burtile pline (de data asta pe termen lung pentru ca nu mai vorbim de o supa) am mai zabovit locului mesterind ceva vreme apoi am decis sa ne ducem si mai adanc in padure sa luam niste urme de animale poate avem noroc. Nu departe de locul unde campasem am gasit o carare ce urca dealul si nu dupa multi pasi am inteles ca eram pe urmele unei ursoaice cu pui. Gramezile de urme se intretaiau haotic semn ca puii roisera in jurul mamei zbenguindu-se sub privirile atente ale acesteia. Am tinut urmele pana in creasta dealului de unde incepeau hatisuri, iar acolo ne-am oprit pentru ca nu-i un lucru inteligent sa iei ursul prin surprindere in tufis mai ales daca-i vorba de femela cu pui.
Am facut carare intoarsa catre poteca de motorizati (a se citi ATV-isti) si de aici catre locul unde am lasat masina la intrarea in padure. Incarcati cu energie am pornit mai apoi catre case pregatiti pentru saptamana ce avea sa urmeze.