Un semn ca mai traiesc

Posted by Serban Razvan in Ce mai fac, ce mai zic on Jan 18th, 2010 | 0 comments

Si uite asa incet, incet am trecut si in 2010 caci vremea isi vede de ale ei si nu se impiedica de crize economice, pandemii, razboaie sau alte chestii trecatoare.

In ultima vreme eu am fost destul de ocupat si cu greu mi-am gasit putin timp pentru mine, iar pentru ture pe munte si articole pe blog nici ca am avut de unde fura vre-o zi. Asa ca, acum cand am cateva clipe de ragaz, am zis sa consemnez una alta sa ramana scrise (nu de alta dar nu stii cand te lasa memoria).

Sa consemnam in ordine zic! Pe la sfarsit de 2009 am dat o tura pe la munte chiar in mijloc de cod galben de ninsoare, dar nu-s prea multe de povestit de acolo pentru ca zapada mare si ora tarzie la care am intrat in traseu nu ne-au permis sa facem nici jumate din acesta.

Dupa ce am studiat noi vre-o doua saptamani treaba si am supus la vot si am decis atunci sa mergem pe la Cheia si de aici sa urcam spre Saua Zaganu – Gropsoarele (1883m) – La Rascruce (1805m) si de acolo sa coboram pe la Muntele Rosu (1765m) inapoi in statiune.

Dar cum socoteala de acasa nu bate cu aia de pe munte (mai ales pe vreme de cod galben), a trebuit sa ne recunoastem invisi si sa coboram cam de pe la 1800m. Una peste alta, oricat as vrea eu sa infloresc si sa povestesc, nu am poze si nici prea multe de zis despre tura asta (poze nu am pentru ca lumina nu ne-a permis sa facem prea multe, pe cer a stat mai tot timpul un nor gri).

Dupa tura a urmat un Craciun linistit in familie, ocazie cu care am primit de la Cristina un trepied cu ajutorul caruia sper sa fac poze cat mai reusite, iar de la mine am primit un briceag Victorinox si o carte pe care o comandasem cu cateva saptamani inainte.

Dupa Craciun a venit in mod natural revelionul si apoi un nou an care a inceput in forta cu muta munca.

Pana la noi consemnari sa auzim de bine!

Tura pe dealul Istrita

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Dec 4th, 2009 | 31 comments

Stiut este ca dealurile Buzaului sunt plaiuri de legenda populate din cele mai vechi timpuri, locuri ce apar in doua lumi: una reala unde colinele sunt acoperite cu pomi fructiferi, vita de vie si fanete si una ireala unde flacaii se lupta cu creaturi mitice, haiducii pandesc boierii si lupta cu potera, iar printele isi asteapta petitorii in palate de clestar.

Si cum orice legenda are un sambure de adevar nici legendele de aici nu sunt total rupte de realitate, siturile arheologice din zona o dovedesc, pentru ca aici a fost descoperit unul din cele mai mari tezaure ale tarii noastre, tezaurul de la Pietroasele (“Closca cu puii de aur”), semn ca aici au fost asezari umane inca din negurile istoriei.

Pe langa insemnatatea istorica si legendele locale, zona Istritei, caci in special la ea ma refer, are o frumusete aparte. Departe de a avea un peisaj spectaculos cu schimbari bruste de relief (sa nu uitam ca ne referim la niste dealuri), dealul Istrita incanta prin formele sale ondulate si perspectiva pe care o ofera asupra peisajului din jur.

Am vazut zona asta in toate anotimpurile, am stat la sfat cu oamenii din zona si le-am vazut obiceiurile (atat cat arata oamenilor din exterior), dar niciodata pana acum nu am trecut dealul dintr-o parte in alta. Asa ca am decis sa fac o tura din Pietroasele spre Naieni, trecand peste batrana Istrita.

Am pornit tarziu la drum, pentru ca am decis sa facem o tura de relaxare in care sa nu fortam, asa ca pe la ora zece plecam din Pietroasa Mica spre biserica de la Virf. Ziua superba cu vant ce adie usor si cer albastru ca safirul ne face sa pozam tot ce vedem in jur. Ne jucam cu setarile aparatelor si alegem subiecte dintre cele mai banale.

Nu la mult timp dupa ce pornim pe carare alegem sa parasim traseul si sa intram in padure pentru a ne murdari pe ghete si a face slalom printre copaci. Frunzele moarte ne fosnesc sub picioare, astfel pasim atenti ca nu cumva sa nimerim intr-un parau ascus sub covorul de frunze. Pozam cerul printre copaci, pozam covorul de frunze, pozam tot ce ne inconjoara.

In cele din urma iesim in cararea ce o lasasem la intrarea in padure si continuam constiinciosi catre releu. Pe drum ne intalnim cu cateva care ce trag vreascuri din padure. Salutam respectuosi si ne vedem de drum, incercand sa ajungem cat mai repede in varful dealului (unde se afla releul) pentru a ne bucura de priveliste. Odata ajunsi zarim in fata noastra o depresiune strajuita la dreapta de o creasta de calcare.

In acel perete de roca si-a sapat pustnicul Ambrozie chilia si a trait izolat de orice asezare umana, ducand un trai ascetic. Am facut un mic ocol, am ajuns pe creasta, am luat o pauza de masa dupa care  am coborat pentru a cauta chilia pustnicului. Ascunsa dupa un palc de copaci grota este sapata la o inaltime de aproximativ 4m fara cale de acces (am inteles ca in trecut ar fi fost folosita o sfoara pentru a urca).

De la chilia lui Ambrozie am pornit catre biserica de la Virf. Am ajuns acolo la asfintit. Culorile cerului capatau nuante apocaliptice, aruncand asupra dealurilor perdele aurii. Construita in apropierea unei cariere de piatra, mica bisericuta impresioneaza prin altarul sculptat dintr-o piatra si clopotnita daltuita cu pricepere in piatra de Naieni. Pentru mine nu era prima data cand vedeam biserica asa ca am ales sa haladuiesc pe dealurile din apropiere si sa ii las pe ceilalti sa vada ce era de vazut. M-am bucurat cat am putut de timpul ramas pana ce soarele avea sa apuna si am mai facut cateva poze.

[Albumul turei]

Tura de toamna in Leaota

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Nov 17th, 2009 | 0 comments

Putine zile au mai ramas pana ce oceanul de zapada va pune iarasi stapanire peste munti toienind totul, asa ca am decis sa fac o ultima tura in toamna tarzie. Sambata ce a trecut am iesit in cele din urma din casa, luand drumul muntilor prin masivul Leaota.

Am fost o alegere de moment si trebuie sa recunosc ca nu am fost tocmai incantat initial de alegerea facuta. Pe lista mai aveam Jepii Mici si insasi Vf. Moldoveanu, dar am decis sa mergem in Leota datorita vremii schimbatoare si traseului mai putin dificil.

Am pornit de dimineata din Buzau in formatie restransa, numai patru persoane, cu o singura masina, iar la ora zece eram deja la poarta Manastirii Adormirea Maicii Domnului, echipati si pregatiti sa plecam pe traseu. Pana in acest punct am venit ghidati de GPS (mai mult sau mai putin) si de o harta a zonei.

GPS-ul si-a facut treaba constiincios pana aprope de localitatea Runcu (de unde incepe traseul) aducandu-ne prin Sinaia pe la cota 1000m pe un drum cu o priveliste superba, dar s-a zapacit la cativa kilometrii de Runcu cand ne-a pus sa o luam pe un drum fara asfalt si foarte accidentat. Ajunsi in localitate ne-am orientat rapid cu ajutorul catorva sateni si am pornit pe drumul forestier pana la manastire.

Desi gerul de toamna tarzie (aproximativ -2 grade C) pisca, am avut parte de o vreme superba cu un soare ce a vegheat asupra noastra pana la asfintit, avand astfel parte de o priveliste superba. Cu toate ca traseul incepe de la intrarea in drumul forestier (la iesirea din Runcu), noi am decis sa facem o parte din traseu, atat cat s-a putut, cu masina, pentru a ne bucura cat mai mult de splendoarea muntilor in scurta zi de toamna ce se intindea inaintea noastra.

Marcajul traseului ales este banda albastra, dar in cele mai multe cazuri acesta este inexistent. Lipsa marcajului este compensata de starea buna a drumului, acesta fiind bine delimitat si usor de observat, pana la cabana Leaota fiind freventat de carutele care fac aprovizionarea cu lemne de foc si cele necesare cabanierului.

Drumul prin padure a fost destul de istovitor, asa ca vederea cabanei a fost pentru noi o usurare. Stiam inca de la pornire ca acesta va fi primul si principalul popas pentru hrana si odihna. La vremea cand am ajuns noi fii cabanierului trageau lemne din padure si faceau pregatirile pentru oaspetii ce aveam sa-i regasim, seara, la coborare.

Situata la o altitudine de 1330m Cabana Leaota este un importatnt punct de refugiu in zona. Cu dotari dintre cele mai modeste (paturi de lemn supraietajate si doua sobe de teracota ce incalzesc cele doua camere) cabana nu se vrea a fi un punct de atractie turistica ci un refugiu pentru cei intarziati si pentru temerari. Cazarea la cabana costa in jur de 15RON/noapte si este nevoie de un telefon prealabil pentru a instiinta cabanierul, domnul Gila, deoarece acesta poate fi plecat (numarul de contact este 0730.852.668).

Dupa ce am macat, ne-am refacut puterile si am schimbat cateva vorbe cu fii cabanierului am pornit iarasi pe carare hotarati sa ajungem pana pe varful Leaota. Situat la o altitudine de 2133m, vf. Leaota troneaza peste intreg masivul fiind punctul central al mai multor trasee ce fac legatura intre Targoviste si Brasov. Asa cum aveam sa ne convingem curand, Leaota era un obiectiv greu de indeplinit, cele cateva ore de lumina si oboseala cauzata de prima tura din an pe temperaturi negative, aveau sa-si spuna repede cuvantul asa ca am decis sa ne abatem de la traseu si sa urcam pana la aproximativ 1600m altitudine undeva in partea de sud a varfului Romanescu.

Pe “galma”, asa cum am botezat-o noi, am petrecut aproximativ a jumatate de ora timp in care am facut niste poze si am mancat cate ceva. De aici puteam privi pana departe in zare si puteam admira crestele inzapezite ale varfurilor din Fagaras. Vantul ce sufla naprasnic si temperatura scazuta (estimez undeva intre -5 si -7 grade celsius) ne-au fortat sa coboram si astfel am reluat traseul de intoarcere.

La intoarcere am avut parte de o lumina excelenta asa ca am mai zabovit pentru poze. Cand ne-am intors la cabana am gasit lume multa si agitatie. Unii faceau frigarui la gratar, altii adunau lemne pentru a face focul in noaptea ce avea sa vina, iar altii pur si simplu admirau privelistea. Aici am facut un ultim popas, dupa care am pornit prin padure catre poarta manastirii unde am last masina la sosire.

Printre copacii desfrunziti zarim soarele prietenos coborand in spatele Piscului Fruntii, aruncand inspre noi ultimele raze prieteneoase si permitandu-ne o ultima poza. Ajunsi la masina dam jos echipamentul, ne tragem sufletul si o pornim catre Buzau, unde aveam sa ajungem trei ore mai tarziu.

[vezi albumul de poze]

Toamna in Masivul Ciucas

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Oct 15th, 2009 | 4 comments

Vantul batea naprasnic fara a raspandi insa ceata groasa ce facea invizibil peisajul. Trecusem de Saua Tiglai (1745m) si ne indreptam catre varf (Vf. Ciucas 1954m). Partea stanga ne era flancata de stanci, imblanzind parca Nemirul ce sufla cu putere. Inaintam in sir indian pe poteca ingusta fiind atenti pe unde calcam. In mijlocul naturii dezlantuite gandul imi zbura la caldura unei cabane si la vinul fiert, aburind in canile de lut de prin partile locului.

Ma impiedic de o piatra pe care nu am dibuit-o nici cu betele de trecking si ma trezesc la realitate. “Micutul” nostru grup, de vre-o 15 persoane, isi croia drum prin ceata densa, pe o potecuta ingusta, fiind atenti la fiecare pas deoarece in partea dreapta isi intindea gura hulpava o prapastie de cativa metrii.

Ne-am propus, si de aceasta data, sa facem traseul circuit. Asa ca am decis sa plecam din Pasul Bratocea (1263m) si sa urcam pe dunga rosie pana in Saua Tiglai si de aici in continuare tot pe dunga rosie pana pe Varful Ciucas. Traseul de coborare taie masivul spre vest avand o diferenta de nivel de 1046m, plecarea facandu-se de pe Vf. Ciucas iar capatul traseului fiind la Cabana Babarunca (908m). La coborare vom veni pe dunga rosie pana in Saua Tiglai, iar de aici o vom lua spre vest pe cruce rosie, atenti in Poiana Tesla sa luam drumul padurii tot pe cruce rosie pana ce dam de indicatoarele ce ne trimit, unul spre Podul Teslei (845m) pe cruce rosie, iar celalalt spre Cabana Bababrunca pe dunga rosie.

Cand am terminat eu de recapitulat traseul eram deja aproape de varf, iar vantul naprasnic sufla parca mai puternic. Speram ca aici sus  vom scapa de ceata si vom putea face cateva poze, dar nu am avut noroc. Am facut poza de varf dupa care ne-am asezat intr-un loc mai ferit unde am mancat ce aveam prin rucsaci si ne-am refacut puterile.

Am pornit pe traseul de intoarcere. Imediat dupa ce am trecut de bifurcatia din Saua Tiglai si am pornit catre Turnul Goliat ceata a inceput sa se risipeasca, permitandu-ne sa vedem in jur. Ne-am oprit sa fotografiem stanca numita Turnul Goliat si am mers mai departe catre Saua Tesla (1347m). Odata ajunsi aici ceata era doar o amintire. In spate lasam Ciucasul cu creasta acoperita inca de ceturi, iar in fata vedeam padurile garbovite de greutatea toamnei.

Poposim jumatate de ora intr-o poiana pentru a ne odihni si a fotografia fiecare ce considera ca merita “luat” ca amintire. Tot aici am scos harta si am inceput sa estimam cat mai avem de mers si cat timp ne-ar trebui sa parcurgem distanta ramasa. Drumul din locul de popas catre Poiana Tesla a fost relativ scurt, iar din poiana am coborat intr-o padure de foioase ale carei culori pareau opera unui pictor.

La fiecare pas aparea cate un subiect de fotografiat: o ciuperca, o frunza ciudata, un copac incarcat cu frunze rosii si verzi, totul era magic cu peisaje decupate parca din povestile copilariei. Am facut pauze lungi prin tufisurile de pe marginea cararii incercand sa cuprind cu aparatul ceea ce vedeam cu ochi, dar m-am multumit in cele din urma cu amintirea locurilor si cateva fotografii.

Ajunsi la masini ne-am impartit in doua grupuri: unul care a pornit-o catre Buzau si altul care a mers la o pensiune pentru a se odihni. Eu am facut parte din primul grup, asa ca a trebuit sa ma resemnez si sa ma urc la volan cu gandul ca voi reveni, dar pe vara cel mai probabil deoarece am vazut masivul iarna (desi am facut un alt traseu, tura ce va face subiectul unui alt post cand voi avea timp).

[Albumul turei din Masivul Ciucas]

O tura si o furtuna in Piatra Mare

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Sep 9th, 2009 | 1 comment

Dupa o scurta plimbare de numai doua zile in Moldova, am pornit-o catre Brasov cu destinatia Dambul Morii si de aici tura catre vf. Piatra Mare.

Previziunile meteorologice erau sumbre pentru ziua in care am plecat, dar asta nu ne-a impiedicat sa ne aventuram pe munte. Avertismentul de cod galben parea total neintemeiat. De unde nori si vant puternic? Pe cer trona un soare bine “rumenit”, iar adierea usoara a vantului te imbia la mers.

Am hotarat sa facem traseul circuit. Sa pornim de la Dambul Morii si sa coboram pe la cascada Tamina prin Timisul de Sus, asa ca am last o masina la capatul drumului forestier pe unde trebuia sa coboram, iar cu cealalta am facut doua drumuri pana la locul din care porneam catre Canionul Sapte Scari.

Nu am stat prea mult pe ganduri. Ne-am echipat si am pornit la drum constienti ca va fi un traseu lung si solicitant. Padurea primitoare lasa sa treaca printre copaci razele soarelui pentru a lumina cararile umbrite. Roua de dimineata se prelinsese de pe iarba pe pietre, facandu-le astfel alunecoase. Mirosul de rasina si aerul de munte iti inundau plamanii oxigenandu-ti creierul  si facandu-te sa bubulci ochii ca sa observi frumusetile din jur.

Dupa doua ore de mers si pauze pentru fotografie am ajuns la Canionul Sapte Scari. Canionul este situat in partea central-vestica a Muntilor Piatra Mare la o altitudine medie de 980m, nu departe de Valea Timisului pe Paraul Sapte Scari afluent de stanga al Vaii Sipoaie. Canionul are o lungime de 160m si o diferenta de nivel de 58m. Prima treapta a cascadei, de jos in sus, are o inaltime de 8m, urmata de alte 6 trepte, cea mai mare avand peste 35m inaltime.

Trecerea prin canion ne-a fost incetinita de o ceata de prichindei carati in excursie de doi profesori temerari (usor inconstienti), care urcau fiecare copil cu ajutorul unui ham pentru mai multa siguranta. Ne-am asteptat linistiti randul si cand a fost momentul am urcat depasind micii excursionisti si vazandu-ne de drum.

Dupa inca aproximativ doua ore am iesit in platou si de aici la Cabana Piatra Mare unde am facut un popas pentru a manca din merindele pe care le-am carat si a bea un ceai la cabana. Cabana Piatra Mare a fost reconstruita in numeroase randuri, actuala cabana fiind ridicata in 2003 de E.K.E. Sacele. Prima Cabana Piatra Mare a fost construita de S.K.V. (Siebenburgischer Karpaten Verein – Clubul carpatin al Transilvaniei) în 1884, fiind inaugurata oficial în iulie 1885. Aceasta fost distrusa de un incendiu în 1908.  In 1910 se ridica a doua cabana de catre E.K.E. (Erdelyreszi Karpat Egyesulet – Clubul carpatin al Transilvaniei), aceasta impartasind aceeasi soarta, disparand intr-un incendiu in 1916. Patru ani mai tarziu cabana este refacuta de catre Societatea turistica din Brasov (B.T.E. – Brasoi Turista Egyesulet, infiintata in 1927 si avand drept scop sustinerea turismului in masivul Piatra Mare). In 1991 cabana este mistuita de un incendiu.

Dupa ceaiul de plante cu care ne-am rasfatat la cabana am pornit catre va. Drumul de la cabana pana pe varf dureaza aproximativ a jumatate de ora, dar peisajele spectaculoase te tin din drum pentru a le admira. Cand am ajuns pe creasta am observat norii negrii ce se adunau din toate directiile, intr-adevar se pregatea de cod galben.

Am facut poza de grup pe varf dupa care, in timp ce eu si un alt coleg am zabovit pentru inca vre-o cateva poze, restul grupului a pornit in graba catre padure urmand sa-i ajungem si noi din urma. Exact la intrare in padure a inceput ruperea de nori. Ne-am echipat de ploaie in graba si am pornit la drum iarasi.

In vazduh rasunau tunete asurzitoare, iar cerul plumburiu era luminat din cand in cand de fulgere puternice. In scurt timp traseul a devenit un rau de mocirla facand foarte grea deplasarea. Pe alocuri pietrele ude solicitau atentie sporita, orice pas gresit putand insemna o glezna luxata. Desi ne inchisesem telefoanele si pusesem la adapost orice metal care putea atrage trasnetul inca ne mai faceam griji in privinta acestuia.

Ne deplasam in sir indian cand, la numai 5-6 m in fata noastra, un copac a fost trasnit cazand din el o creanga, iar un arc electric “rupt” din fulger a lovit pamantul la 3 m in fata noastra. Cu totii am tras o sperietura pe cinste, am grabit pasul si am inceput sa evitam locurile descoperite mergand cat mai mult posibil pe la umbra copacilor, multumind lui Dumnezeu ca furtuna nu ne-a prins pe creasta. Era pentru prima data in viata cand vedeam asa ceva in realitate, eram speriat si uimit in acelasi timp.

Cu cat am coborat mai mult cu atat furtuna ramanea in urma, iar tunetele se auzeau in departare, asta linistindu-ne putin dar nu in totalitate. Ajunsi la masini am rasuflat usurati ca am trecut pe langa o tragedie, drumul pana la Buzau permitandu-ne sa ne calmam in totalitate.

[vezi albumul turei]

Pana la realizarea acestui articol am facut acest slide:

Intoarcere in Cheile Tisitei

Posted by Serban Razvan in Calatorii on Aug 24th, 2009 | 2 comments

Ne-am pus in gand sa reusim de aceasta data! Dupa esecul de data trecuta cand ploaia ne-a stricat planurile, acum am urmarit cu atentie predictiile meteo pentru week-end-ul in care ne hotarasem sa plecam si ne-am incumetat la drum numai dupa ce ne-am asigurat ca vremea tine cu noi.

Am mers in echipa restransa, cinci insi cu o singura masina. Pe la ora sapte dimineata am plecat din Buzau ajungand pe la zece jumatate la destinatie (asta cu pauzele de rigoare).

La portile Parcului Natural Cheile Tisitei aglomeratie mare. Parcarea plina de masini si forfota turistilor ne-a facut sa intelegem ca este un traseu usor si accesibil, pe vreme buna (ceea ce nu este neaparat un lucru bun dupa cum aveam sa vedem mai tarziu).

La intrare am platit cate trei lei de caciula (nu este o suma mare, dar nici nu se vede nicaieri investitia), dupa care am inceput sa ne croim drum printre turistii in papuci.

Inca de la intrare peisajul cheilor te intampina cu relieful accidentat, cu forma de canion. Pe primul panou de la intrare erau trecute reguli de comportament si autoaparare in fata “carnivorelor mari”, precum si o harta a traseelor marcate si informatii despre zona si relief.

Am citit in graba informatiile care ne-au scapat la prima vizita si am pornit la drum. Partea de traseu de pana la tunel este o adevarata autostrada pentru turisti si un imens tomberon. Toate brand-urile cunoscute la noi in tara sunt reprezentate acolo de pet-uri si ambalaje aruncate pe margine.

Pana la intrarea in tunel am facut o scurta pauza de masa, nu ca am fi mers prea mult, dar eram infometati inca de la plecarea de acasa. Ajunsi in fata tunelului ne-am croit drum printre curiosii care isi faceau poze cu “gaura aia mare”, ne-am pus frontalele si am trecut de cealalta parte.

Tunelul este de fapt o constructie ce deservea vechea cale ferata, al carei scop era scoaterea din padure a lemnelor si transportarea acestora pana la gaterele din apropiere.

De cealalta parte a tunelului linistea este la ea acasa, iar gunoaiele lipsesc cu desavarsire. Practic aceasta scobitura in stanca face trecerea intre doua lumi, una a turistului zgomotos si neglijent si cealalta a omului capabil sa respecte natura.  Nicaieri in alta parte nu mi-a fost mai evidenta discrepanta intre cele doua categorii.

Coboram atenti panta catre albia inferioara a raului, albie ce va fi, pe mai multe portiuni, drumul nostru. Cararea marcata intersecteaza raul Tisita in mai multe puncte unde trecerea se poate face numai prin apa. Nu este recomandat mersul pe bolovani deoarece acestia sunt foarte alunecosi, lucru care poate sa duca cu usurinta la accidente mai mult sau mai putin periculoase.

Aflat intr-un cadru protejat, raul Tisita, este unul din cele mai curate rauri de la noi din tara. Pentru a face un test am baut apa direct din rau fara nici o filtrare anterioara (Atentie! apa trebuie colectata din locurile in care nu sunt vartejuri sau cursul apei este mai lin), asta dupa ce am aflat ca apa este potabila de la unul din paznicii rezervatiei.

De la iesirea din tunel traseul devine ceva mai dificil. Intersectarea cu raul si cararile serpuitoare iti solicita suplimentar muschii, iar apa pe care o aduni in bocanci (daca se intampla sa te uzi la picioare…si se cam intampla asta) iti creaza o stare de disconfort.

La un moment dat traseul paraseste albia raului Tisita pentru a urma un urcus destul de abrupt prin padure, urcus care necesita multa atentie si picioare de otel, pamantul umed devine foarte alunecos datorita frunzelor, ceea ce face si mai dificila urcarea.

Odata ajuns efortul iti este rasplatit de o priveliste superba, din acest punct avand acces cu privirea catre versantii din departare. Sus am mai infulecat niste sandwisuri si am golit o sticla de apa, ca mai apoi sa facem cale intoarsa catre “civilizatie”.

La intoarcere, aprope de portile rezervatiei, vanzoleala mare. Copii cu biciclete faceau ture prin parc, tineri amorezati luau calea boschetilor, iar familii zgomotoase mancau la masa de la intrare de parca erau la ei in sufragerie. La ora la care ne-am intors noi nenea de la poarta lipsea cu desavarsire, parcul fiind in mainile Domnului.

Trecand peste micile rautati, tura a fost una destul de ok, peisajele spectaculoase compensand toate micile neajunsuri de care ne-am lovit.