Dacă pentru noi oamenii iarna a trecut, pentru animale săbatice de pe munte ea este departe de a se fi terminat. În special pe fețele nordice ale versanților, acolo unde soarele ajunge mai greu, precum și pe văile umbrite zăpada este destul de mare iar animalele își găsesc cu greu hrană.
Pentru ierbivore a fost o iarnă cumplită, nevoia de hrană împingându-le către satele de la poalele munților, acolo unde unele au căzut pradă braconajului, ori au fost atât de slăbite încât au ajuns hrană pentru haitele de lupi. Anul acesta a fost „anul lupului” așa cum spun vânătorii ori tăietorii de lemne din partea muntelui.
În turele de iarnă pe care le-am făcut iarna asta am văzut mai multe urme de animale ca oricând, ba chiar am zărit în câteva rânduri și căprioare sfioase privind de la distanță fără a fugi. Îți poți da seama cât de greu le-a fost iebivorelor și după urmele lăsate de acestea în zăpadă. Uneori o căporioară se afundă în zăpadă și până la burtă, lucru care face grea deplasera și imposibilă fuga din fața prădătorilor.
La cum am găsit zăpada pe munte în tura trecută cred că va ma sta pe acolo cel puțin o săptămână și asta dacă soarele continuă să încălzească pământul.
Undeva în inima munților, departe de ochii iscoditori și uneori răutăcioși ai oamenilor, câțiva brăduți stau prinși într-o horă fără sfârșit sărbătorind parcă fiecare zi ce trece și adue cu sine vreme bună sau rea. Am fost surprins să-i găsesc pe micuți jucându-și hora departe de cei din neamul lor, pe teritoriul foioaselor. Așa de verzi și viguroși sunt încât pare că viitorul le rezervă numai bune și sper să-i găsesc prinși în horă și peste ani.
Mereu m-am gândit cât de frumos ar fi să am un loc în pădure numai al meu. Nimic sofisticat, o colibă de bârne bine izolată, cu un godin în care să fac focul atunci când vremea devine capricioasă, ori în momentele când am nevoie să-mi încălzesc mâncarea. Un astfel de loc îmi aprinde imaginația ori de câte ori sunt pe sfârșitul unei ture și urmează să părăsesc muntele și pădurea. Atunci îmi doresc mai mult ca oricând să am un loc în inima pădurii unde să-mi petrec noaptea, urmând ca ziua următoare să hălăduiesc iar prin desișuri ori pe creste.
Când am descoperit coliba din fotografie am tresărit, găsind-o parcă desprinsă din imaginația mea. Eram departe de orice traseu umblând fără țintă prin inima codrului când d-odată, într-un luminiș, am dat peste colibă. Era amplasată perfect cu vedere către vârfurile din jur și destul de aproape de un pârâu. Cu mici reparații ar fi redevenit utilizabilă, ba chiar la nevoie este un adăpost de nădejde fără alte modificări. Am zăbovit câteva minute admirând-o și culegând imagini cu ea, apoi am pornit la vale bucuros de noua descoperire.
Sfârșitul ăsta de săptămână m-a purtat prin Siriu. Am plecat din Valea Neagră și am ocolit cu mare artă orice traseu marcat plimbându-mă pe poteci de animale (mulțumesc cerbilor care au „spart” zăpada pentru mine) prin locuri neumblate, căutând noi cărări și bucurându-mă să revăd locuri dragi. Nu am avut nici un țel ci m-am ghidat după principiul: drumul este la fel de frumos ca și destinația. Am mers fără să-mi pese că sunt constrâns de timp, iar când am zis că merită să mă întorc am ales o cărare și am pornit la vale pe acolo.
Pădurea era plină de urme de animale, cu precădere urme de căprioară și lup, mai cu seamă că fusese vânătoare la lup cu câteva zile înainte. Lipsa vegetației oferea priveliști de care vara nu te poți bucura, iar zăpada neumblată (încă destul de mare) oferea cadre numai bune de fotografie.
Când urci din Valea Bradului către Colțul Balei (Masivul Siriu), în ultima porțiune de urcuș ai o poieniță expusă iar de la ea spre Colț se pornește un pâlc de brădet chiar pe coamă. În poieniță de care pomeneam mai devreme zac „leșurile” deformate ale câtorva copaci doborâți de vremea aspră de pe munte. Din toți acești copaci de formau altă dată un pâlc similar cu brădetul din coamă, numai doi refuză cu dârzenie să se lase culcați și se împletesc într-o dulce îmbrățișare apărîndu-se parcă unul pe altul.